Se ajunge uşor din Bucureşti mergând pe DN 1. Cum intraţi în Baloteşti, semnalizaţi dreapta şi vă îndreptaţi spre Moara Vlăsiei.
Aşezare
În nesfârşitul codru al Vlăsiei, prea puţin umblat şi cunoscut la începutul secolului al XVII-lea, se înalţă Mănăstirea Căldăruşani, punct viu de spiritualitate românească.
Monahul Casian Cernicanul, fiul spiritual al acestor locuri şi primul istoriograf al mănăstirii, scria la 1870 că "aşezarea acestei Sfinte Monastiri este în marginea furioaselor pustietăţi ale apei ce se numeşte Căldăroşani". "Iar locul unde stă această Sfântă şi Dumnezeiască Monastire, este un ostrov cu puţin de nu e ocolit tot de apă, că despre miazănoapte este un gât care intri în Monastire...".
În acest loc împădurit şi mărginit în trei părţi de apa lacului, Matei Basarab a zidit la 1637-1638 ctitoria sa cea mai de seamă, Mănăstirea Căldăruşani. Cu o lungime şi o lăţime de 300 metri, peninsula îndreptată cu vârful spre est, a fost cândva despărţită de mal printr-un canal adânc şi îngust, cu rol de apărare în vremurile tulburi. La pitorescul zonei şi al aşezământului monahal contribuie din plin şi apa lacului, o imensă oglindă mişcătoare, de plumb topit, în zilele melancolice, având el însuşi şi conferind şi locului un uşor aer de nostalgie. Când soarele îl priveşte direct şi razele se pierd în luciul apelor, culoarea se schimbă în verde, albastru sau galben spre roşu-portocaliu la vremea asfinţitului.
acul are o lungime de aproape 4,5 km, iar bogăţia apelor sale este asigurată şi de unirea lor cu apele lacurilor Vlăsia şi Cociovaliştea, aflate la vest de mănăstire. Cu o adâncime de 4-5 m spre centru, lacul Căldăruşani este presărat pe alocuri cu insule plutitoare, plauri împletiţi natural din tot felul de ierburi şi din când în când cu minunate flori de nufăr alb sau cu irizaţii roz. În afara faunei microscopice specifice, există şi atrage prin importanţa ei şi o alta, cea piscicolă. Lacul are aşadar un rol însemnat nu numai în creşterea gradului de strategie al fortificaţiei, dar şi prin romantismul său pe care-l oferă în fiecare anotimp într-o haină nouă, inconfundabilă.
Codrul Vlăsiei, întins odinioară pe o mare suprafaţă, numit în prezent codrul Căldăruşanilor, îşi împleteşte strâns viaţa cu activitatea desfăşurată în lăcaşul religios de peste apă. Cândva, în secolele trecute, peninsula a servit şi ca mijloc de apărare a celor mulţi şi năpăstuiţi. Zidurile cetăţii şi turnul clopotniţei grăiesc din plin despre aceste vremuri de bejenie.
Pentru a ajunge la Mănăstirea Căldăruşani, pelerinul se va desprinde de Şoseaua Bucureşti - Ploieşti şi va urma calea spre dreapta, adică spre est, prin Baloteşti, Siliştea Snagovului, Gruiu, spre Lipia. Apoi, dintr-o dată, se profilează pe linia orizontului albul strălucitor al zidurilor de incintă peste care se înalţă turlele bisericii mari.
Minunatul peisaj care înconjoară lăcaşul religios, a fost remarcat şi de istoricul Nicolae Iorga care îl descria în 1916 astfel: "April a zvârlit acum mantia-i de rege tânăr, numai în catifea verde şi în flori albe peste aceste locuri". "Într-un alt loc pădurile par a se atinge, împrejmuind cu totul zările. Câmpia se prăvale la dreapta într-o căldare, o căldăruşă, în care izvoarele puternice au întins o pânză de apă ce se reînnoieşte sorbită deasupra de soare. Lacul se înfundă în malurile înalte, înfige în ele mici golfuri ascuţite; din loc în loc, ostroave mărunte îşi arată ţepii de rogoz şi ierburi înalte, li se zice cociocuri şi în desişurile lor se prind peştii ce fac ici şi colo vârtejuri luminoase când se zbat de bucurie în apa călduţă". Marele istoric, cu pana lui măiastră, consemnează: "frumoasa mănăstire care se desfăşoară mândră în faţă" se profilează "pe fondul de păduri dese, înalte, pe care le-a cruţat până acum vremea noastră... şi spre care se desfac zidurile înălţate de Matei Basarab şi turnurile de lemn de la trei biserici". "... intri prin livada catifelată semănată cu flori galbene răşchirate în raze, cu măciulii de puf înstelat care zboară la fiecare pas şi atârnă scânteietor în aer, cu frunze cărnoase ce se desfac din merii în floare". "O turmă paşte într-o necontenită clătinătură moale a blănilor sure şi negre, pe când măgarii care o întovărăşesc în rătăciri, măgari groşi şi buhoşi foarte neţesălaţi, smulg lacomi iarba vânjoasă".
Ctitorul
Domnitorul Matei Basarab s-a născut în satul Brâncoveni, judetul Romanaţi, astăzi judeţul Olt. Danciu, tatăl său, mare vornic în perioada 1 iunie 1591 - 18 august 1593, era fiul lui Vâlsan din Caracal şi al Mariei, fiica boierului Detco din Brâncoveni. Boierul Danciu a fost nepotul jupâniţei Marga cea bătrână, sora domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521) şi a lui Preda Craioveanu, mare ban şi unul dintre cei mai puternici boieri din Ţara Românească de la începutul secolului al XV-lea. Pentru a sublinia filiaţia domnească, Matei îşi va lua numele de Basarab, în scopul evidenţierii descendenţei sale din marele neam basarabesc, origine care - în accepţiunea sa - îi dădea dreptul să aspire la tronul Ţării Româneşti. După o perioadă furtunoasă în viaţa agăi Matei, cu evenimente între care se numără şi o serie de lupte împotriva domnitorului Leon Tomşa, un exil în Transilvania şi o luptă cu Radu Ilieş, fiul domnitorului Alexandru Ilieş din Moldova, la 20 septembrie 1632 va ocupa tronul Ţării Româneşti.
Domnia lui Matei Vodă va fi tulburată de dese lupte cu Vasile Lupu (1634-1653) pentru apărarea tronului. De prima luptă dintre aceşti voievozi, în jurul anului 1637, se leagă ctitorirea de către Matei Basarab a Mănăstirii Căldăruşani.
Conform tradiţiei consemnate de ieromonahul Casian Cernicanul, primul istoriograf al mănăstirii, domnitorul a făcut toate pregătirile necesare în vederea construirii noului lăcaş monahal, de la însemnarea locului şi dispunerea construcţiilor, până la înzestrarea cu tot ceea ce era necesar pentru hrana şi prosperitatea vieţii mănăstireşti. Pentru supravegherea lucrărilor a fost desemnat Dimitrie Buzinca slugerul, unul dintre boierii săi cei mai credincioşi.
După planurile voievodului, construcţia mănăstirii trebuia să fie impresionantă atât prin dimensiuni, cât şi prin frumuseţe arhitectonică. Era o construcţie impunătoare pentru începutul secolului al XVII-lea şi mai ales pentru pustietăţile în care urma să fiinţeze. Ea trebuia să întruchipeze bogăţia materială şi spirituală a ctitorului, dar şi să corespundă condiţiilor sociale şi politice ale Ţării Româneşti din acea vreme, cu incinte bine întărite, capabile să opună rezistenţă atacurilor armatelor otomane şi bandelor jefuitoare ce plecau uneori din raialele de la Dunăre. Construcţia de tip fortificaţie corespundea planurilor domnitorului de întărire strategică a Ţării Româneşti într-o epocă în care otomanii, cu putere suzerană, nu permiteau Ţărilor Române să-şi construiască cetăţi de apărare. Pentru eludarea acestei interdicţii, lăcaşurile religioase se întăreau cu ziduri înalte de 6-7 metri şi cu turnuri de colţ şi metereze, fapt care arăta limpede intenţia domnitorului de a transforma mănăstirile, la nevoie, în puncte fortificate de apărare, aşa cum se consideră că au fost Sadova, Strehaia, Brâncoveni, Căldăruşani.
Motivele care l-au determinat pe domnitor să ridice această nouă mănăstire, au fost: situaţia de degradare avansată a schitului de lemn pe care l-a descoperit şi care l-a impresionat; frumuseţea locului bine ales pentru construcţia unui sfânt lăcaş; poate că ochiul său de bun militar a descoperit valoarea strategică a locului şi l-a determinat să se hotărască să construiască o mănăstire impunătoare, cu plan de cetate, ceea ce ar confirma ideea de apărare, care ar fi cuprins o centură de mănăstiri întărite, ce porneau din sudul ţării, pe linia Dunării, de la Sadova, apoi Gura Motrului, Plumbuita şi Slobozia, până în inima Munteniei, la Căldăruşani.
Mănăstirea a primit numele unui sat învecinat. Prima menţiune documentară a satului Căldăruşani datează din 4 decembrie 1593 când Mihai Viteazul dă poruncă unui slujitor "Dumitru din Căldăruşani să fie volnic cu această carte să întoarcă grâul de la Sânpetru din Bărbuş". Tot "Dumitru logofătul şi cu fiii săi" primeşte o întărire "peste ocina din Căldăruşanii de Sus" la 31 mai 1597. Este de presupus că au existat două localităţi: Căldăruşanii de Sus şi Căldăruşanii de Jos.
În ceea ce priveşte provenienţa numelui de Căldăruşani pe care îl va purta ctitoria voievodală, Casian Cernicanul - cel care a întocmit prima monografie a Mănăstirii Căldăruşani, notează şi tradiţiile orale care s-au păstrat "din neam în neam, până au ajuns şi la noi". Pentru aura lor de legendă, redau câteva fragmente.
"... tradiţiile deşi nu stau tot într-una, dar îşi au tot acelaşi înţeles, zic că în dreptul Sfintei Monastiri în partea dinspre miază-zi se află nişte ruini de sat şi se zice că după descălecarea românilor aici în această ţară, mai în urmă după trecerea a multe secole s-ar fi statornicit în acest loc, un om ca nume Călin, şi zice că şi-ar fi luat în căsătorie o fată anume Daria şi pentru că avea dobitoace multe după obiceiul românilor, au început a se strânge mai mulţi pe lângă dânşii şi li se zicea satu Călindarianilor, de la care şi-au luat numirea acest loc".
Acelaşi autor spune că după alte tradiţii, "în vremea răzmeriţelor, fugea lumea în toate părţile ca să-şi scape viaţa şi se strângea mai mulţi şi tabăra pe la pustietăţi ca să nu-i găsească vrăjmaşii şi se zice că, pe acest loc ce este spre miazăzi de această Sfântă Monastire, se strângea mai mulţi lucrători de aramă şi-şi făcea sălaşurile pe acest loc unde se află ruinele acestui sat, ...şi se zice că a început a se numi locul său satu Căldărarilor. ... iar unii din bătrâni povestesc într-alt fel zicând că, în satele vecinate împrejurul acestui sat, numit Căldărari, locuia nişte oameni slujbaşi domneşti ce le zicea dorobanţi care umbla călări pe cai şi purta haine roşii şi le zicea Călăroşani şi pentru că le era căpitănia într-acest numit sat, li se zicea satul Călăroşanilor. ... şi pot să fie de crezut pentru că de ostaşi călăreţi cu haine roşii se povesteşte şi în viaţa lui Matei Basarab, reînnoitorul aceştii Sfinte Monastiri".
Marele istoric Nicolae Iorga afirmă că numele de Căldăruşani vine probabil de la forma terenului şi anume de la prăvălirea câmpiei în această regiune, într-o formă de căldare sau căldăruşă. "Câmpia se prăvale la dreapta, într-o căldare, o căldăruşă în care izvoarele puternice au întins o pânză de apă ce se reînnoieşte sorbită deasupra de soare".
Cercetătorul Iorgu Iordan susţine de asemenea că toponimicul Căldăruşani provine de la "căldare", vale hârtopoasă în formă de cerc, mică şi scurtă.
Mai multe informatii pe http://www.manastirea-caldarusani.go.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu