duminică, 19 decembrie 2010

Mânăstirea Dridu


















La numai 40 de kilometri de Bucureşti, pe locul numit "La Metereze" de pe dealul Busuioc, unde a fost cândva cetatea domnitorului Matei Basarab, străluceşte Mânăstirea Dridu, loc de rugăciune şi oază de linişte pentru pelerinii apăsaţi de griji... (Ivona, bloggeriţă)

Comuna Dridu este situată pe Valea Ialomiţei. Din punct de vedere geografic se află în Câmpia Snagovului, iar în colţul de N-E, în Campia Drăgăneşti-Adâncata. Până în anul 1945, satul Dridu s-a numit Dridu-Sărindarele.

Dridu - străveche aşezare românească

Satul Dridu, format din cătunele Dridu-Movilă, Sărindaru de Jos, Sărindaru de Sus, este una din cele mai vechi localităţi din judeţul Ialomiţa. Urmele de locuire urcă în timpuri străvechi. Rezervaţia arheologică de 5 ha protejează o zonă în care au fost identificate aşezări din epoca fierului, cultura veche românească (sec VIII-XI) şi cultura medievală (XIII-XIV). În satul Dridu-Snagov se află urmele unei aşezări din epoca Bronzului (mil. III i. Hr.) pe aproximativ 1 ha.
Dintre toate aceste culturi arheologice, doar cultura veche românească a fost cercetată sistematic, în timpul săpăturilor arheologice desfăşurate între anii 1957-1962, condusă de Eugenia Zaharescu. A fost descoperită o aşezare rurală de cca. 300 locuinţe tip bordei cu inventarul aferent. Deoarece a fost prima aşezare de acest tip din Câmpia Română, cercetată exhausiv, numele satului Dridu a devenit numele culturii vechi româneşti "Cultura Dridu".
În documente, Dridu este menţionat înca din secolul al XV-lea. În 1464 octombrie 28, Radu Cel-Frumos-Mare întărea Mânăstirea Snagov din Bucureşti cu patru mori la "DRIDRIH". După cum se ştie, morile satelor domneşti trebuiau păzite şi reparate de săteni.
În anul 1612, Radu Mihnea intarea satul Dridu împreună cu altele, Mânăstirii Dealu, ca danie veche pe care Basarab o făcuse mânăstirii. În consecinţă, la începutul sec. XVII existau două sate Dridu, unul întărit Mânăstirii Snagov şi care trebuie să fie actualul Dridu-Snagov, şi altul întărit Mânăstirii Dealu, probabil satul Dridu de astăzi.
Importanta pentru patrimoniul cultural este biserica cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", ridicată în 1851 de Alexandru Filipescu Vulpe. De precizat că toate bisericile sunt de confesiune creştin-ortodoxă, naţionalitatea locuitorilor fiind română.
În 1992 în Dridu s-a deschis o mânăstire de maici, cu hramul "Acoperământul Maicii Domnului", aflată în eparhia Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor.

Mânăstirea Dridu - Acoperământul Maicii Domnului

Situată pe o mirifică vatraă pustnicească, bogată în vechi mărturii de viaţă creştină românească, trăgându-şi seva istoriei din negura vremii, zona cunoscută sub denumirea de: "La metereze" este una din cele mai vechi aşezări ialomiţene. Rezervaţia arheologică Dridu protejează o zonă în care au fost identificate aşezări din Epoca Fierului.
În anul 1467, Radu cel Mare întăreşte mânăstirea Snagov-Dridu, iar în 1522 Radu de la Afumaţi - sprijinit de Ioan Zapolia - poartă lupte cu Vladislav. Cercetările arheologice completează şi întăresc datele furnizate de documentele vremii ce arată fără tăgadă o trăire intensă în Europa Feudală pe aceste locuri, aflate la confluenţa Ialomiţei cu Prahova, vegheate de valorile arheologice: Malul Busuiocului, Crucea din Bahlui şi La Metereze. Pe aceste mirifice locuri, cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist (Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române) şi cu purtarea de grijă a Prea Sfinţitului Episcop Nifon şi a Prea Sfinţitului Părinte Damaschin (Episcop al Sloboziei şi Călăraşilor), au inceput în anul 1993 lucrările de înălţare a Sfintei Mânăstiri Acoperământul Maicii Domnului- Dridu. S-a ridicat datorită grijii şi osârdiei zilnice a monahiei Haraga Gabriela-Maria, din ascultarea duhovnicească a monahului Paisie Olaru de la Neamţ biserica de lemn cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. În jurul bisericuţei construindu-se chilii şi clădiri anexe gospodăreşti, ateliere de pictură pe sticlă şi lemn, croitorie şi broderie, toate acestea fiind ridicate pe terenul donat de monahia Serafima Sofia.
Toate au fost posibile datorită lucrării Dumnezeieşti a acestor locuri şi a râvnei deosebite pline de responsabilitate duhovnicească a monahiei Haraga Gabriela-Maria - stareţa mânăstirii - a diaconului Gherontie Haraga de la mânăstirea Sfântul Nicolae Sitaru, maicii Haraga Iuliana, dimpreună cu Haraga Gheorghe şi Haraga Constantin. De aceea, locaşul este o ctitorie a familiei Haraga şi a inimilor jertfitoare şi iubitoare de Dumnezeu care a sprijinit din plin această iniţiativă.
Astfel, o prea frumoasă biserică de caramidă - pictată de pictorul băcăuan Dumitru Macovei - a fost ridicată şi dotată (cu catapeteasmă, pictură, icoane etc.)pe propria cheltuiala de ctitorii ei: Steluţa şi Dumitru Irinescu, mari iubitori de Dumnezeu. Biserica are hramul Sfântul Dumitru.
Sfânta Mănăstire Acoperământul Maicii Domnului-Dridu creează - prin prezenţa sa - un mic colţ de rai pentru toţi cei care vin zilnic să-si ostoiască setea veşnic nepotolită după Dumnezeu, chemându-L cu credinţă, dragoste şi recunoştinţă pe Întăiul lor Părinte sufletesc.

Mânăstirea Căldăruşani















Se ajunge uşor din Bucureşti mergând pe DN 1. Cum intraţi în Baloteşti, semnalizaţi dreapta şi vă îndreptaţi spre Moara Vlăsiei.

Aşezare
În nesfârşitul codru al Vlăsiei, prea puţin umblat şi cunoscut la începutul secolului al XVII-lea, se înalţă Mănăstirea Căldăruşani, punct viu de spiritualitate românească.
Monahul Casian Cernicanul, fiul spiritual al acestor locuri şi primul istoriograf al mănăstirii, scria la 1870 că "aşezarea acestei Sfinte Monastiri este în marginea furioaselor pustietăţi ale apei ce se numeşte Căldăroşani". "Iar locul unde stă această Sfântă şi Dumnezeiască Monastire, este un ostrov cu puţin de nu e ocolit tot de apă, că despre miazănoapte este un gât care intri în Monastire...".
În acest loc împădurit şi mărginit în trei părţi de apa lacului, Matei Basarab a zidit la 1637-1638 ctitoria sa cea mai de seamă, Mănăstirea Căldăruşani. Cu o lungime şi o lăţime de 300 metri, peninsula îndreptată cu vârful spre est, a fost cândva despărţită de mal printr-un canal adânc şi îngust, cu rol de apărare în vremurile tulburi. La pitorescul zonei şi al aşezământului monahal contribuie din plin şi apa lacului, o imensă oglindă mişcătoare, de plumb topit, în zilele melancolice, având el însuşi şi conferind şi locului un uşor aer de nostalgie. Când soarele îl priveşte direct şi razele se pierd în luciul apelor, culoarea se schimbă în verde, albastru sau galben spre roşu-portocaliu la vremea asfinţitului.
acul are o lungime de aproape 4,5 km, iar bogăţia apelor sale este asigurată şi de unirea lor cu apele lacurilor Vlăsia şi Cociovaliştea, aflate la vest de mănăstire. Cu o adâncime de 4-5 m spre centru, lacul Căldăruşani este presărat pe alocuri cu insule plutitoare, plauri împletiţi natural din tot felul de ierburi şi din când în când cu minunate flori de nufăr alb sau cu irizaţii roz. În afara faunei microscopice specifice, există şi atrage prin importanţa ei şi o alta, cea piscicolă. Lacul are aşadar un rol însemnat nu numai în creşterea gradului de strategie al fortificaţiei, dar şi prin romantismul său pe care-l oferă în fiecare anotimp într-o haină nouă, inconfundabilă.
Codrul Vlăsiei, întins odinioară pe o mare suprafaţă, numit în prezent codrul Căldăruşanilor, îşi împleteşte strâns viaţa cu activitatea desfăşurată în lăcaşul religios de peste apă. Cândva, în secolele trecute, peninsula a servit şi ca mijloc de apărare a celor mulţi şi năpăstuiţi. Zidurile cetăţii şi turnul clopotniţei grăiesc din plin despre aceste vremuri de bejenie.
Pentru a ajunge la Mănăstirea Căldăruşani, pelerinul se va desprinde de Şoseaua Bucureşti - Ploieşti şi va urma calea spre dreapta, adică spre est, prin Baloteşti, Siliştea Snagovului, Gruiu, spre Lipia. Apoi, dintr-o dată, se profilează pe linia orizontului albul strălucitor al zidurilor de incintă peste care se înalţă turlele bisericii mari.
Minunatul peisaj care înconjoară lăcaşul religios, a fost remarcat şi de istoricul Nicolae Iorga care îl descria în 1916 astfel: "April a zvârlit acum mantia-i de rege tânăr, numai în catifea verde şi în flori albe peste aceste locuri". "Într-un alt loc pădurile par a se atinge, împrejmuind cu totul zările. Câmpia se prăvale la dreapta într-o căldare, o căldăruşă, în care izvoarele puternice au întins o pânză de apă ce se reînnoieşte sorbită deasupra de soare. Lacul se înfundă în malurile înalte, înfige în ele mici golfuri ascuţite; din loc în loc, ostroave mărunte îşi arată ţepii de rogoz şi ierburi înalte, li se zice cociocuri şi în desişurile lor se prind peştii ce fac ici şi colo vârtejuri luminoase când se zbat de bucurie în apa călduţă". Marele istoric, cu pana lui măiastră, consemnează: "frumoasa mănăstire care se desfăşoară mândră în faţă" se profilează "pe fondul de păduri dese, înalte, pe care le-a cruţat până acum vremea noastră... şi spre care se desfac zidurile înălţate de Matei Basarab şi turnurile de lemn de la trei biserici". "... intri prin livada catifelată semănată cu flori galbene răşchirate în raze, cu măciulii de puf înstelat care zboară la fiecare pas şi atârnă scânteietor în aer, cu frunze cărnoase ce se desfac din merii în floare". "O turmă paşte într-o necontenită clătinătură moale a blănilor sure şi negre, pe când măgarii care o întovărăşesc în rătăciri, măgari groşi şi buhoşi foarte neţesălaţi, smulg lacomi iarba vânjoasă".

Ctitorul
Domnitorul Matei Basarab s-a născut în satul Brâncoveni, judetul Romanaţi, astăzi judeţul Olt. Danciu, tatăl său, mare vornic în perioada 1 iunie 1591 - 18 august 1593, era fiul lui Vâlsan din Caracal şi al Mariei, fiica boierului Detco din Brâncoveni. Boierul Danciu a fost nepotul jupâniţei Marga cea bătrână, sora domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521) şi a lui Preda Craioveanu, mare ban şi unul dintre cei mai puternici boieri din Ţara Românească de la începutul secolului al XV-lea. Pentru a sublinia filiaţia domnească, Matei îşi va lua numele de Basarab, în scopul evidenţierii descendenţei sale din marele neam basarabesc, origine care - în accepţiunea sa - îi dădea dreptul să aspire la tronul Ţării Româneşti. După o perioadă furtunoasă în viaţa agăi Matei, cu evenimente între care se numără şi o serie de lupte împotriva domnitorului Leon Tomşa, un exil în Transilvania şi o luptă cu Radu Ilieş, fiul domnitorului Alexandru Ilieş din Moldova, la 20 septembrie 1632 va ocupa tronul Ţării Româneşti.

Domnia lui Matei Vodă va fi tulburată de dese lupte cu Vasile Lupu (1634-1653) pentru apărarea tronului. De prima luptă dintre aceşti voievozi, în jurul anului 1637, se leagă ctitorirea de către Matei Basarab a Mănăstirii Căldăruşani.
Conform tradiţiei consemnate de ieromonahul Casian Cernicanul, primul istoriograf al mănăstirii, domnitorul a făcut toate pregătirile necesare în vederea construirii noului lăcaş monahal, de la însemnarea locului şi dispunerea construcţiilor, până la înzestrarea cu tot ceea ce era necesar pentru hrana şi prosperitatea vieţii mănăstireşti. Pentru supravegherea lucrărilor a fost desemnat Dimitrie Buzinca slugerul, unul dintre boierii săi cei mai credincioşi.
După planurile voievodului, construcţia mănăstirii trebuia să fie impresionantă atât prin dimensiuni, cât şi prin frumuseţe arhitectonică. Era o construcţie impunătoare pentru începutul secolului al XVII-lea şi mai ales pentru pustietăţile în care urma să fiinţeze. Ea trebuia să întruchipeze bogăţia materială şi spirituală a ctitorului, dar şi să corespundă condiţiilor sociale şi politice ale Ţării Româneşti din acea vreme, cu incinte bine întărite, capabile să opună rezistenţă atacurilor armatelor otomane şi bandelor jefuitoare ce plecau uneori din raialele de la Dunăre. Construcţia de tip fortificaţie corespundea planurilor domnitorului de întărire strategică a Ţării Româneşti într-o epocă în care otomanii, cu putere suzerană, nu permiteau Ţărilor Române să-şi construiască cetăţi de apărare. Pentru eludarea acestei interdicţii, lăcaşurile religioase se întăreau cu ziduri înalte de 6-7 metri şi cu turnuri de colţ şi metereze, fapt care arăta limpede intenţia domnitorului de a transforma mănăstirile, la nevoie, în puncte fortificate de apărare, aşa cum se consideră că au fost Sadova, Strehaia, Brâncoveni, Căldăruşani.
Motivele care l-au determinat pe domnitor să ridice această nouă mănăstire, au fost: situaţia de degradare avansată a schitului de lemn pe care l-a descoperit şi care l-a impresionat; frumuseţea locului bine ales pentru construcţia unui sfânt lăcaş; poate că ochiul său de bun militar a descoperit valoarea strategică a locului şi l-a determinat să se hotărască să construiască o mănăstire impunătoare, cu plan de cetate, ceea ce ar confirma ideea de apărare, care ar fi cuprins o centură de mănăstiri întărite, ce porneau din sudul ţării, pe linia Dunării, de la Sadova, apoi Gura Motrului, Plumbuita şi Slobozia, până în inima Munteniei, la Căldăruşani.
Mănăstirea a primit numele unui sat învecinat. Prima menţiune documentară a satului Căldăruşani datează din 4 decembrie 1593 când Mihai Viteazul dă poruncă unui slujitor "Dumitru din Căldăruşani să fie volnic cu această carte să întoarcă grâul de la Sânpetru din Bărbuş". Tot "Dumitru logofătul şi cu fiii săi" primeşte o întărire "peste ocina din Căldăruşanii de Sus" la 31 mai 1597. Este de presupus că au existat două localităţi: Căldăruşanii de Sus şi Căldăruşanii de Jos.
În ceea ce priveşte provenienţa numelui de Căldăruşani pe care îl va purta ctitoria voievodală, Casian Cernicanul - cel care a întocmit prima monografie a Mănăstirii Căldăruşani, notează şi tradiţiile orale care s-au păstrat "din neam în neam, până au ajuns şi la noi". Pentru aura lor de legendă, redau câteva fragmente.
"... tradiţiile deşi nu stau tot într-una, dar îşi au tot acelaşi înţeles, zic că în dreptul Sfintei Monastiri în partea dinspre miază-zi se află nişte ruini de sat şi se zice că după descălecarea românilor aici în această ţară, mai în urmă după trecerea a multe secole s-ar fi statornicit în acest loc, un om ca nume Călin, şi zice că şi-ar fi luat în căsătorie o fată anume Daria şi pentru că avea dobitoace multe după obiceiul românilor, au început a se strânge mai mulţi pe lângă dânşii şi li se zicea satu Călindarianilor, de la care şi-au luat numirea acest loc".
Acelaşi autor spune că după alte tradiţii, "în vremea răzmeriţelor, fugea lumea în toate părţile ca să-şi scape viaţa şi se strângea mai mulţi şi tabăra pe la pustietăţi ca să nu-i găsească vrăjmaşii şi se zice că, pe acest loc ce este spre miazăzi de această Sfântă Monastire, se strângea mai mulţi lucrători de aramă şi-şi făcea sălaşurile pe acest loc unde se află ruinele acestui sat, ...şi se zice că a început a se numi locul său satu Căldărarilor. ... iar unii din bătrâni povestesc într-alt fel zicând că, în satele vecinate împrejurul acestui sat, numit Căldărari, locuia nişte oameni slujbaşi domneşti ce le zicea dorobanţi care umbla călări pe cai şi purta haine roşii şi le zicea Călăroşani şi pentru că le era căpitănia într-acest numit sat, li se zicea satul Călăroşanilor. ... şi pot să fie de crezut pentru că de ostaşi călăreţi cu haine roşii se povesteşte şi în viaţa lui Matei Basarab, reînnoitorul aceştii Sfinte Monastiri".
Marele istoric Nicolae Iorga afirmă că numele de Căldăruşani vine probabil de la forma terenului şi anume de la prăvălirea câmpiei în această regiune, într-o formă de căldare sau căldăruşă. "Câmpia se prăvale la dreapta, într-o căldare, o căldăruşă în care izvoarele puternice au întins o pânză de apă ce se reînnoieşte sorbită deasupra de soare".
Cercetătorul Iorgu Iordan susţine de asemenea că toponimicul Căldăruşani provine de la "căldare", vale hârtopoasă în formă de cerc, mică şi scurtă.

Mai multe informatii pe http://www.manastirea-caldarusani.go.ro/

Mânăstirea Balamuci (Sitaru)













Mânăstirea "Sf. Nicolae"- Balamuci, cunoscută şi ca schitul Sitaru este mânăstire de călugări, ctitorită în 1627 de Papa Greceanu, logofăt al lui Mihai Viteazul. Se află la nord-est de lacul Căldăruşani, în apropiere de satul Sitaru.
În urma războiului din 1720, mânăstirea a fost pustiită, apoi refacută în 1750-1752 de un urmaş al ctitorului, Gheorghe Greceanu. Piatra de mormânt din interior este a spătarului Fota, fiul lui Papa Greceanu, mort în 1640, în timpul domniei lui Matei Basarab. Lăcaşul, în formă de cruce, are un pridvor larg deschis, susţinut de zece coloane din piatră, cu baze şi capiteluri bogat ornamentate, cu motive florale stilizate, sculptate în piatră. Pereţii exteriori au două registre cu arcaturi în acoladă. Pe naos şi pronaos se înalţă două turle înalte, octogonale, luminate prin ferestre înguste. Ferestrele din registrul inferior au ancadramente ornamentale din piatră. Cele din registrul superior sunt pătrate şi închise cu trafoare din piatră frumos lucrate. Monumentul se află într-o incintă de zid, înalt de trei metri, cu o poartă cu piloni puternici, protejată de un acoperiş în patru pante. Pe latura de vest a incintei s-au adăugat chiliile din paiantă. Interiorul bisericii şi pridvorul au pereţii acoperiţi cu fresce asemănătoare celor de la Voronet. Au fost realizate de un grup de preoţi din Braşov. În 1864 dupa secularizarea averilor mânăstireşti, locaşul a fost transformat în închisoare. Şi asta, până în 1875 când cutremurul a surpat turla mare, chiliile şi zidul înconjurător.
A fost reparată şi consolidată în 1911, 1942, 1962, 1977 (după inundaţiile din 1970 şi 1975 care au dus la prăbuşirea chiliilor).
Lucrările au fost terminate în 1979. Biserica s-a păstrat aşa cum a fost zidită de ctitor, în afară de cele două turle.
Faţadele exterioare au un brâu median frumos zugrăvit. Paraclisul a fost pictat în culori deschise - în 1986 - de Rafael Popescu.
În 1989-1990 a fost restauraă şi pictura din biserică. (după "Popasuri în împrejurimile Bucureştilor" de Gh. Graur Florescu şi "Mitropolia Munteniei şi Dobrogei" de Vasile Dumitrache Floreşti)

Mânăstirea Snagov












Mănăstirea Snagov este un important monument istoric şi de artă feudală din Ţara Românească, care se găseşte pe pe insula situată în partea nordică a lacului Snagov, din apropierea localităţii Snagov. Mănăstirea este probabil una din ctitoriile domniei târzii a lui Mircea cel Bătrân, fiind prima dată atestată documentar în 1408. A fost refăcută de mai multe ori de alţi domnitorii, printre care se pot menţiona Vlad Ţepeş şi Mircea Ciobanu.

Mormântul lui Vlad Ţepeş

Se pare că mănăstirea ar fi devenit faimoasă după presupusa înmormântare a lui Vlad Ţepeş în incinta acesteia. Conform legendei, după moartea lui Vlad Ţepeş, survenită în urma bătăliei cu turcii din 1476, care îi susţinuseră pe Dăneşti în obţinerea tronului Valahiei, călugării mânăstirii i-ar fi găsit şi ascuns trupul domnitorului, respectiv l-ar fi înmormântat creştineşte după "limpezirea apelor". Înmormântarea s-ar fi petrecut pe ascuns şi fără nici un fast din cauza noului domnitor instalat de turci, care era din familia Dăneştilor.

Ipoteza a fost desigur cercetată, dar adevărul nu poate fi încă stabilit cu precizie. Mormântul găsit în pronaosul uneia dintre biserici, care avea piatra funerară de acoperire îndepărtată, conţinea în sicriul său putrezit osemintele unui bărbat îmbrăcat în straie scumpe.

Istoricii însă infirmă ipoteza Snagovului şi afirmă cu probe cocludente că mormântul său ar putea fi mai degrabă la ctitoria sa de la Comana. Falsa legătură dintre Ţepeş şi Snagov nu are nici un temei, în opinia reputatului medievist Constantin Rezachevici.

Lăcaş de cultură şi artă

Mânăstirea a fost în timpul îndelungatei sale istorii active un important centru monahic dar şi de cultură, întrucât domnitorul Constantin Brâncoveanu a înfiinţat aici una din tipografiile sale de cea mai bună calitate. Printre alţii, tipografia l-a avut în fruntea sa pe cărturarul Antim Ivireanul, care a tipărit - pentru prima dată cu litere mobile - primele cărţi în limba română cu caractere latine. Astfel, întăia carte cu litere latine a epocii limbii române moderne a fost "Orânduiala slujbei lui Constantin şi Elena". Printre altele, Mânăstirea Snagov a adăpostit valori materiale şi culturale deosebite, funcţionând simultan şi ca un muzeu şi ca o bancă. Mânăstirea a adăpostit pentru perioade îndelungate de timp unul din centrele de batere al monedei din Valahia, fiind firesc denumită popular şi "bănie". Deloc surprinzător, unii domnitori au folosit aşezarea sa strategică nu numai ca loc de refugiu şi ascunziş, dar şi ca loc de temniţă şi supliciu.

Poziţie strategică

Datorită poziţie sale strategice remarcabile - fiind construită pe o insulă a unui lac aflat în mijlocul unui codru imens, Codrul Vlăsiei - Mânăstirea Snagov a funcţionat adeseori ca loc de refugiu şi surghiun. Spre exemplu, după înăbuşirea Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, capii revoluţiei în frunte cu Nicolae Bălcescu au găsit refugiu la Mânăstirea Snagov.

Podul construit din bârne de stejar, care lega insula de ţărmul lacului, a fost incendiat în timpul Revoluţiei din 1821, nemaifiind niciodată refăcut in forma iniţială.

Totuşi, turiştii pot ajunge la insulă pe o pasarelă pietonală care a fost construită recent. Una din problemele cu care se confruntă turiştii este lipsa indicatoarelor. Din DN1, nu sunt multe indicatoare şi există pericolul să nu ajungeţi la destinaţie. Recomand sa aveţi un GPS.